Frica de a vorbi în public și cauzele ei: 9 motive fundamentale

Frica de a vorbi în public = Problema Numărul 1 

Este un fapt comun că frica de a vorbi în public reprezintă problema Numărul 1 a tuturor vobitorilor în public și a celor în devenire.

Dar de ce avem această frica de a vorbi în public? De ce mulţi simt că se sufocă atunci când apar pe scenă ori în faţa unei camere de luat vederi deşi sunt perfect capabili să vorbească despre subiect, este poate chiar pasiunea lor? De ce brusc apar palpitaţii, mulţi transpiră excesiv, li se usucă gura, gâtul, le creşte tensiunea, li se înmoaie picioarele iar unii chiar au mici atacuri de panică?

Transformările sunt remarcabile, pe Youtube se pot vedea numeroase exemple de oameni care, de emoţie, aproape că uită şi cum îi cheamă, se încurcă la calcule elementare, pocesc nume şi denumiri, amestecă ţări şi continente, se bâlbâie îngrozitor spunând două cuvinte, încurcă zile şi ani și aspecte pe care altfel le-ar spune şi în somn?

Sunt mai multe frici

Oamenii sunt extrem de diferiţi şi o “diagnoză” absolut exhaustivă este imposibilă. Totusi, dacă înțelegem mai bine cauzele și motivele cele mai frecvente care determină frica de a vorbi în public, atunci avem mai mari șanse să o înlăturăm. Asemenea unui medic care pune un diagnostic, de corectitudinea diagnosticului depinde corectitudinea tratamentului.

Nu există o singură frică de a vorbi în public. Sunt mai multe „frici”, temeri, toate grupate generic sub numele de ”frica de a vorbi în public”. Frica de a vorbi în public este deci rezultanta unor motive și cauze specifice. Fără a avea pretenţia că dăm toate răspunsurile şi că listez aici toate cauzele posibile, le voi enuţa pe principalele.

(1) Frica de a ne pierde controlul

Emoţiile sunt modul nostru de a reacţiona la evenimente şi oameni. Este în natura umană să fim reactivi, să avem şi să exprimăm emoţii în legătură cu orice: un subiect de discuţie, un fel de mâncare, un gest, un cântec, o haină. Mai faţă de toate avem o reacţie sau alta: între „ne place” și „nu ne place” şi orice punct intermediar pe acest continuum. Este normal deci ca, faptul de a fi pe o scenă (în centrul atenţiei, sau cu o cameră de filmat aţintită pe noi), să genereze o emoţie, din moment ce până şi ceva extern nouă, precum modul cum este îmbrăcat un (alt) om generează o reacţie. Deci nu faptul de a avea emoţii este problematic aici, ci intensitatea şi natura acestora.

În concluzie: avem emoţii pentru că TOŢI oamenii au emoţii, ar fi anormal să nu avem. Diferenţa este că unii ştiu să le controleze sau să le folosească în folosul lor şi alţii nu, fiind dominaţi de ele. La cei din urmă deci, apare frica de a nu-și pierde controlul din cauza emoțiilor (prea intense) exact atunci și acolo, pe scenă, în văzul tuturor.

(2) Frica de vulnerabilitate

De ce sunt atunci emoţiile atât de mari şi ne blochează? Printre altele, faptul de a vorbi în public este unul dintre modurile în care ne simţim expuşi şi vulnerabili. Este ca şi cum am fi într-o câmpie liberă înconjuraţi de lei. Sau ca şi cum am sta dezbrăcaţi în piaţa publică.

Cu cât este audienţa mai mare, cu atât mai multe perechi de ochi sunt aţintite asupra noastră. Este un moment de mare vulnerabilitate. Suntem obişnuiţi să avem o portiţă de scăpare, un colţişor în care să ne ascundem ori în cazul public speaking-ului asta este exact ce anulăm. Stăm în faţa tuturor, “goi”, fără nicio scăpare. Oamenii se simt dintr-o dată vulnerabili, descoperiţi, iar emoţia resimţită este evident de a fugi, de panică. Este vorba de frica de vulnerabilitate.

(3) Frica de necunoscut

Pentru unii este vorba de lipsa de experienţă. Nu au mai vorbit în public, deci se simt nesiguri. Cum ne-am simţi fiecare dacă ar trebui să facem ceva pentru prima dată. De exemplu să sărim cu paraşuta. Chiar şi să gătim o mâncare nouă pentru prima dată pentru o petrecere. Nu ştim cum va ieşi, nu am mai făcut niciodată. avem emotii: o să iasă bine? Oaspeţii vor fi mulţumiţi? Este emoţia începătorului și frica de necunoscut.

(4) Faptul de a fi sub reflector

Se ştie că cei mai mulţi oameni au capacitatea de a simţi cumva, cu al 6-lea simț, când cineva se uită la ei, chiar dacă din spate. Ei bine, să ne închipuim cum este să te simţi privit nu de o pereche ci de zeci, sute, mii de perechi de ochi. Dintr-o dată, acea stare specială care ne face să întoarcem capul fiind convinşi că cineva ne priveşte este amplificată proporţional. Acesta este un sentiment fizic, la propriu, îl simţim cu toţii. La cei însă hipersensibili sau neantrenaţi, această senzaţie devine insuportabilă. Este vorba deci de faptul de a fi privit insistent, ca sub reflector.

(5) Teama de a greși, de eșec ori de ridicol

În viaţa de zi cu zi ştim că dacă facem ceva greşit, nu e mare bai, reparăm imediat. Că este vorba de o eroare de exprimare, de o greşeală gramaticală, de un cuvânt neinspirat, un lapsus… şi cei mai mari profesori universitari fac greşeli. Doar că pe scenă ni se pare că totul se amplifică, suntem sub o lupă uriaşă. Unul sau altul din sală vor remarca faptul că pantalonii au o dungă, cravata nu stă exact drept, ni s-a dus puţin machiajul, rujul este prea intens, ne atârnă o şuviţă, ne-am încurcat la un cuvânt… pur şi simplu oamenii se simt terifiaţi de propriile potenţiale greşeli. Atenţia se mută de pe ceea ce zic pe ceea ce urmează să zică şi evident, creierul nu face faţă.

Cine dintre noi se simte confortabil când este luat la puricat? Ei bine, acesta este un alt motiv pentru care emoţiile sunt atât de mari: oamenilor le este ruşine să greşească. Teama de eşec sau teama de ridicol

(6) Lipsa unui interlocutor

Paradoxal, dar pentru unii nu publicul în sine este problema ci absenţa unui interlocutor. A vorbi în public presupune să te adresezi unei audienţe. Sunt mulţi oameni în sală. Te adresezi tutoror, desigur, dar parcă nimănui în particular. Neavând exerciţiul introspecţiei şi al monologului, mulţi nici nu pot gândi dacă nu vorbesc cu un alt om. Gândirea se desfăşoară prin dialog şi asta reclamă un interlocutor. Lipsa unui interlocutor fizic şi mai ales lipsa naturii interactive a dialogului le generează nesiguranţă şi îi blochează.

(7) Teama de respingere, teama de a fi judecați

Alţii se tem că vor fi judecaţi. Să ne amintim că uneori poate fi foarte inconfortabil să discuţi cu cineva care nu este de acord cu tine. Uneori asta ne ambiţionează şi purtăm o discuţie în contradictoriu. În esenţă însă, este obositor. Ne simţim mai bine în grupuri de prieteni care împărtăşesc aceleaşi valori şi care ne confirmă punctul de vedere (mai mereu şi deci cu care putem construi ideea mai departe): Da, să ştii că ai dreptate…. Uite, şi eu cred la fel… să îţi povestesc ce mi s-a întâmplat…

În schimb, pe scenă, în faţa a zeci de oameni, aceștia simt instinctiv că nu vor putea satisface toate punctele de vedere din sală şi neavând posibilitatea să discute punctual cu unii sau alţii, trăiesc un mare discomfort. Totul ţine de clipă şi moment, în acea clipă, în acel moment, unii nu se pot concentra decât pe acea parte din sală care nu este de acord cu ei şi astfel intră într-un cerc vicios, blocându-se şi mai mult. Teama de respingere.

(8) Miza prezentării (pare) uriașă

Pentru alţii, terifiantă nu este prezentarea în sine, ci ceea ce s-ar putea întâmplă după. Ţine tot de teama de eşec şi respingere, dar sub o altă formă, cea a mizei. Miza prezentării li se pare uriaşă: de ea depinde imaginea lor publică, jobul, cariera.. etc şi atunci presiunea devine prea mare. Sunt prea multe în joc. Să ne imaginăm că ai paria toate economiile şi bunurile tale după o viaţă de muncă pe cap/pajură sau faţă/stemă, la o aruncare cu moneda în aer. Chit că nu necesită nicio abilitate, nu este nimeni în mod particular de faţă, nicio cameră, tot vei simţi o teamă şi o emoţie uriaşă pentru că miza acelei aruncări cu monenda în aer este uriaşă.

La fel şi în cazul vorbitului în public. Unii oameni pur şi simplu nu pot separa planurile şi li se pare că tot viitorul lor depinde de acel moment şi acea prezentare. Este teama de a pierde tot.

(9) Timiditate

Unii sunt timizi. Introverti. Orientaţi spre sine. Pur şi simplu nu este stilul lor să iasă în public. Se simt mai bine în comunităţi mici sau chiar singuri. Faptul de a fi pe o scenă în faţa tuturor este un fel de a le nega întreaga natură. Cu toţii avem trăsături care ne definesc şi este în regulă să fie aşa, suntem unici. Unora le place jazzul. Altora nu. Unii sunt mai activi dimineaţa. Alţii noaptea. Niciunuia dintre noi nu i-ar plăcea să fie pus într-o situaţie, oricare ar fi aceea, cu care nu suntem confortabili. Suntem diferiţi iar unii oameni pur şi simplu nu se simt confortabil (întâmplător) cu faptul de a fi în public.

Soluția: abordează fiecare cauză pe rând

Iată de ce nu cred în acele abordări de dezvoltare a abilităţilor de public speaking bazate pe o listă nesfârşită de tehnici. Nu deoarece tehnicile nu ar funcționa. Dar tehnica nu înlocuieşte omul. Dacă te temi să vorbeşti în public, încearcă să înţelegi care este cauza ta particulară. De unde frica de a vorbi în public, ce anume te inhibă? Fii sincer cu tine, până la urmă este o analiză privată, a ta cu ţine însuţi.

Treci pe o foaie de hârtie cauza sau motivele, dacă sunt mai multe, pe care le-ai identificat. De abia în momentul când ştii care este problema o vei putea rezolva cu o abordare specifică cauzei. Definitiv.

DEZVOLTĂ-ȚI ABILITĂȚILE DE PUBLIC SPEAKING ȘI SCAPĂ DE FRICĂ! ESTE SIMPLU CÂND ȘTII CUM