Am văzut în postarea anterioară că au existat oameni cu capacități de memorare deosebite încă din trecut. Ba încă există persoane despre care se spune că au o memorie fotografică şi care practic nu uită nimic niciodată! Un caz celebru este al unui subiect numit Seresevski, un mnemotehnist rus! Acesta este considerat un caz cu totul şi cu totul aparte, unic cunoscut în istorie, celebru datorită faptului că despre el s-a spus că este omul care nu poate să uite (memoria sa funcționa fără efort)!
Limitele memoriei umane
Seresevski era reporter când a fost descoperită capacitatea sa de memorare deosebită. Redactorul şef a constat că S. nu lua niciodată notiţe în cursul şedinţelor redacţionale, motiv pentru care l-a mustrat acuzându-l de lipsă de participare. S. i-a răspuns simplu şi natural că nu are nevoie să noteze nimic deoarece ţine minte, uimindu-şi imediat superiorul atunci când, fără nici o eroare, a început să relateze integral din memorie cele spuse în şedinţa, întocmai ca şi cum această ar fi fost înregistrată. În urmă acestei demonstraţii, S. a fost trimis la un laborator specializat, unde a întâlnit un mare psiholog, cel care avea să fie şi biograful sau după 30 de ani de studii şi experimente: A. R. Luria. Luria a încercat în primul rând să descopere limitele memoriei lui Seresevski. A constatat cu surprindere că S. a reuşit imediat să memoreze un şir de numere lung de 70 de cifre. Mai târziu a lungit acest şir la sute de cifre până când, după propria mărturisire, “am fost nevoit să renunţ: memoria lui S. nu avea nici o limita distinctă!” (Luria,1987, pg. 11)
De-a lungul timpului, Seresevski a recurs la dezvoltarea şi antrenarea memoriei, devenind mnemotehnist profesionist, sprijinind tehnica pe o cvasiperfectă memorare vizuală. S. avea o neobişnuită capacitate de vizualizare, putând reuşi acest lucru indiferent de natură informaţiilor percepute: auditive, olfactive, tactile… Seresevski putea la fel de bine să recunoască o voce după schema vizuală pe care i-o sugera, pe cât de bine recunoaştem noi vocea după auz! (S. vizualiza o voce sub forma unei explozii de culoare şi desene complicate). S. era capabil să-şi reamintească cu precizie şi fără eroare, liste întregi de cuvinte şi numere prezentate de către experimentator în urmă cu 17 ani, în condiţiile în care verificarea acestor amintiri s-a făcut absolut fără avertizarea lui!
Sigur, astfel de performanţe nu sunt la îndemână oricui dar nici singulare, relatări similare cu acest caz apărând tot mai des în ultimul timp. De altfel nici nu ar conta câte cazuri sunt, un singur caz ar fi suficient pentru a vedea ce şi cât este posibil!
Cum funcționează memoria umană?
Astăzi, datorită avansului tehnologic şi capacităţilor de imagistică medicală suntem mult mai avansaţi decât cei din vechime în a înţelege cum funcţioneză memoria. Şi pentru că paradigma contemporană dominantă este cea a calculatoarelor, întrebarea tuturor este: “dacă creierul uman ar fi un computer, care ar fi capacitatea noastră de memorare?”. Ei bine, pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie întâi să vedem puţin cum funcţionează memoria umană, unde se depozitează de fapt informaţia, ca să putem “măsura” acel spaţiu de depozitare şi să vedem dacă nu cumva este limitat!?
Memoria umană nu funcţionează asemeni unui stick USB
În primul rând, trebuie spus că memoria umană nu funcţionează asemeni unui stick USB, de fapt sunt mari diferenţe! Memoria NU este un depozit care oricât de mare, se va umple la un moment dat! Memoria nu este o cutie în care aruncăm ce trebuie să ţinem minte! Memoria este un proces dinamic şi viu, compus în esenţă din 4 stagii: (1) Encodarea sau Întipărirea (momentul în care luăm contact cu informaţia şi o transformăm intern în mneme – acel ceva ce vom reţine), (2) Stocarea, abia a două faza mare a memoriei, etapă în care informaţia procesată în etapă (1) este depozitată în vastul depozit al memoriei prin procese bio-chimice (în sinapse) şi surprinzător pentru mulţi, etapa (3) Recuperarea sau Reamintirea, fără de care actul de memorare în prima instanţa nu ar avea sens (ceva ce nu poţi să îţi aminteşti nu te ajută). A 4-a faza este cea mai controversată: Uitarea! Da, uitarea este o funcţie activă a memorie, benefică şi “intenţională’, adică nu este o eroare biologică! Asta nu înseamă că nu uităm informaţii pe care nu ne-am dori să le uităm (şi pot fi nenumărate cauze) ci că uitarea ca mecanism în sine nu este o defecţiune a memoriei – mă refer la nivel de specie! Uitarea este “build-in” parte integrantă din memorie ca mecanism al sau de curăţare şi eficientizare: vorbind de oameni sănătoși, uităm în esenţă ce nu avem nevoie să ţinem minte, întocmai cum pe un birou nu vom aduna tot felul de lucruri până când nu mai încape nimic, ci vom ţine doar ce avem nevoie să lucrăm! Vom aborda însă problematica uitării într-un număr viitor!
Faptul că memoria umană nu funcţionează asemeni unui stick USB este simplu de dovedit: nimeni nu poate reţine sute sau mii de cărţi, literă cu literă, aşa cum au fost scrise! Reţinem idei, conceptele esenţiale, ne amintim personajele şi sensul celor discutate dar nu putem recita o carte pe de rost de la prima până la ultima pagină!
Memoria umană lucrează mai degrabă cu “semnificaţii” decât cu “informaţii” deoarece din punct de vedere uman nu contează redarea exactă şi la virgule a unui text oarecare ci înţelegerea lui sub aspectul semnificaţiei şi mesajului cuprins! Iată de ce, reţinem mai uşor concepte şi idei decât serii nesfârşite de litere sau numere!
Câti GB putem memora?
Bun, dar totuşi unde este depozitată informaţia și cât putem reține? Ei bine, cercetările arată că informaţia este reţinută de creierul uman în sinapse (!), acele zone de legătură dintre neuroni! Nu neuronii în sine ci legăturile dintre ei constituie zona de depozitare! Având în vedere că un creier uman normal deţine aproximativ 100 miliarde de neuroni şi că fiecare poate dezvolta între 1.000 şi 10.000 de conexiuni, atunci rezultă 100.000.000.000 x 10.000 = 1.000.000.000.000.000 de conexiuni posibile!
Dacă fiecare sinapsă poate stoca un bit de informaţie, atunci capacitatea totală de stocare a creierului uman este ameţitoare, între minim 100 Tera şi 1 Petabyte! (un petabyte are aprx. 1 milion GB!). Dacă se ia în considerare că informaţia nu este monovalentă ci poate fi folosită în mai multe contexte (la fel cum un perete deserveşte două camera în acelaşi timp, una de fiecare parte a lui) iar un mănunchi de neuroni cu sinapsele lor nu depozitează bytes ci nuclee informaţionale, estimările efectuate de marile universităţi ale lumii arată că putem uşor ajunge la 2-3 mil GB, o capacitate de stocare pe care ar încăpea lejer mai multe mii de ani muzică de ascultat 24 ore pe zi, arhivată în format MP3, sute de mii de ore de video!
De fapt, nu uităm nimic!
Dacă este să calculăm o durata de viaţă de 80 ani x 365 zile x 24 ore = 700800 ore rezultă că am putea stoca în totalitate fluxul integral de informaţii pe care îl experimentăm toată viaţă, secundă cu secundă, fără să uităm nimic (am înmulţit cu 24 ore dar ziua utilă are mai puţin, 6-8 ore le petrecem dormind, dar şi atunci are loc activitate cerebrală!). De altfel sunt numeroase teorii care arată că în fapt nu uităm nimic sub aspectul depozitării informaţiei, informaţia este acolo, doar că nu mai ştim să o găsim (exact cum nu găsim ceva într-o camera în dezordine). Informația există dar nu este accesibilă la nivel conștient. Dovezi indirecte care sprijină aceste teorii trăim fiecare atunci când ştim că ştim ceva dar nu reuşim să ne amintim (şi cerem ajutor celor din jur în cazul unui lapsus), respectiv când brusc ne amintim diverse lucruri altfel de mult uitate într-un context potrivit (facem o vizită la şcoală pentru reuniunea de 20 de ani şi brusc ne amintim detalii şi aspecte de când eram elevi de care altfel şi intenţionat şi nu ne-am fi putut aminti)!
Dar fie că avem o capacitate de 100 Tera sau 2 Peta, capacitatea de stocare pe care o are memoria umană este realmente uriaşă! Studiile sunt unanime: nu de aici vine pericolul, nu în capacitatea de stocare stă limitarea memoriei, spaţiu este să memorăm toată informaţia din Biblioteca Congresului Americii (cea mai mare biblioteca din lume)! Şi atunci? De ce uităm? Sau poate pur şi simplu nu ştim să ne folosim de fapt această capacitate, nu ştim încă să utilizăm memoria la adevăratul sau potenţial şi trebuie doar să învăţăm cum?
