Dezvoltarea gândirii copiilor
Aşa bine sau prost cum merge şcoala, reuşeşte să transmită totuşi ceva cunoştinţe. Nu o face pe cât de bine ar fi necesar, dar vestea „rea” este că asta era partea uşoară! Mult mai greu este să îi înveţi pe copii să gândească! Dezvoltarea gândirii copiilor este un obiectiv indirect, eminamente ignorat din punct de vedere practic, dacă se întâmplă să se întâmple, se întâmplă!
Profesorii dăruiţi şi cu pasiune ştiu diferenţa dintre a-i învăța pe copii o materie şi a-i învăța să gândească şi încearcă să le obțină pe amândouă. Ca de obicei însă, calitatea necesită efort şi timp şi când ai o clasă cu 30 de copii, e mai greu să reuşeşti să îi înveţi să gândească, abia apuci să îi înveţi ce ai de predat!
Einstein spunea: Education is not the learning of (many) facts but the training of the mind to think!
Marele geniu a reuşit într-o frază succintă să surprindă cu adevărat esenţa educaţiei şi probabil cel mai mare eşec al sistemului! Sigur, copilul de gândit tot va gândi până la urmă cu propriul cap dar nu este ceva ce trebuie lăsat la voia întâmplării. Altfel, Einstein s-a înşelat şi nu are sens să ne străduim cu dezvoltarea gândirii copiilor. Din moment ce rezultă ca şi produs secundar al învăţării… să fie primit! Dar nu rezultă, asta e de fapt ce a spus Einstein! Dacă nu ne propunem deci să jucăm la loterie, lăsând această abilitate să se dezvolte la voia întâmplării şi poate-poate… atunci ca părinţi, trebuie măcar noi să ne asumăm această sarcină dificilă, punând pe lista de obiective nu doar să îi ajutăm să învețe bine ci direct să contribuim la dezvoltarea gândirii copiilor noștri. Iată câteva soluţii utile pentru a contribui la dezvoltarea gândirii copiilor:
Lasă copilul să “strice” lucrurile
Mark Zukerberg, fondatorul Facebook a spus: Move fast and break things. Unless you are breaking stuff, you are not moving fast enough!
Mark a făcut din acest principiu un motto pentru întreaga companie, fiind afişat şi cunoscut de toţi angajaţii Facebook. Sigur, Mark se referea aici metaforic, îndemnul său nu este să stricăm fizic lucrurile. Dar esenţa mesajului său este desigur importantă şi este un principiu educaţional excelent. Lasă-ţi copilul să experimenteze şi dacă asta presupune că strică diverse obiecte, atunci acesta este un preţ mic pe lângă beneficii.
Poate nu trebuie să strice chiar orice, dar este vorba de un principiu. Obiectele nu valorează nimic dacă nu ne ajută să ne transformăm, să devenim mai buni. Pe perioada stagiului meu de pregătire de la Sloan School of Management din cadrul MIT, am întâlnit mulţi studenţi de elită care mi-au povestit că exact pentru că au stricat lucruri când erau mici au ajuns acum acolo. Nişte maşinuţe electrice, un casetofon, fierul de călcat… toate au fost “victime” pe altarul dezvoltării unor minţi minunate! Ziduri de genul “nu pune mâna”, “ai grijă să nu strici ceva”, “nu umbla acolo”. “nu desface aia”… protejează obiecte dar îngrădesc destine.
Lasă copilul să pună întrebări. Încurajează-l de fapt
Astăzi ştim că mai important decât un răspuns este o întrebare. Întrebările au uriaşa calitate de a ne muta mai sus. Ştiute sau neştiute, toate marile descoperiri au început cu o întrebare “dar de ce aşa şi nu altfel?”. Ar mai fi descoperit Newton gravitaţia şi motivul pentru care Pământul nu cade în Soare şi toată mecanica cerească dacă nu se întreba “De ce a căzut acest măr?”. Acel măr, tot cădea de mii de ani dar nimeni nu s-a întrebat cu seriozitate ”de ce”?
Pentru a putea pune aceste întrebări atât de simple, este nevoie de educaţie. Este extrem de comod şi adesea justificat (oboseala şi tracasarea zilnică îşi spun cuvântul) când părinţii nu răspund întrebărilor copiilor lor, fie deloc, fie răspund “o să înveţi tu când o să fii mai mare” sau similar. Nimeni nu este perfect iar copiii dau dovadă de multă rezilienţă aşa că pot duce fără probleme un număr mare de astfel de răspunsuri. Totuşi, dacă sunt prea multe şi dacă este evident că întrebările deranjează, copiii vor înceta să mai întrebe, respectând autoritatea părintelui. Ori, dacă nu mai întreabă este pentru că mulţi îşi pierd dorinţa de a mai întreba respectiv îşi pierd dorinţa de a mai afla de ce lucrurile sunt cum sunt şi de ce nu sunt altfel. Odată pierdută această calitate înnăscută a fintei noastre, este greu să mai fie reînviată. Anii copilăriei sunt anii structurării şi ranforsării personalităţii noastre ca adulţi aşa că dacă am încetat să întrebăm când suntem copii, vom înceta să explorăm când suntem adulţi. Dezvoltarea gândirii copiilor este de fapt garantul salvării gândirii autonome și creative a viitorilor adulți.
Ce trebuie făcut? Păi exact contrariul:
(1) în primă fază, răspunde pe cât de bine poţi tuturor sau majorităţii întrebărilor copilului tău. Uneori e greu, alteori e uşor şi fun. Întotdeauna însă este util pentru copil.
(2) Într-o a doua fază, pune-i tu întrebări, provoacă-l să gândească: “Dar tu ce crezi despre asta? De ce este aşa şi cum ar putea fi altfel?”.
Acest joc al întrebărilor are efecte magice: va transforma copilul într-un adolescent independent şi inovator care îşi pune mintea la contribuţie ca să înţeleagă rolul şi rostul lucrurilor în Univers şi în Societate şi care, nu se ştie, poate ajunge exact din acest motiv următorul Newton.
Lasă-l să ia decizii chiar dacă sunt “proaste”, dacă nu îl pun în primejdie reală
Din dragoste şi nevoia de protecţie, mulţi părinţi îşi supra-protejează copiii. Este o problemă veche şi ultra-cunoscută pentru că părinţii vor ce este mai bun şi bine pentru copiii lor. Graniţa însă dintre protecţie şi prea-multă-protecţie este uşor de trecut, aşa că părinţii ajung să ia decizii în locul copiilor chiar şi pentru aspecte ce nu presupun un pericol real. Aici este vorba de linia de mijloc pe care fiecare trebuie să o descopere: nici să îl laşi să între în foc, dar nici să nu încerce nimic. Situaţiile trebuie judecate de la caz la caz, varietatea lor este practic infinită aşa că nu putem trata toate exemplele aici. Important este principiul: copiii trebuie să înveţe să decidă pentru ei înşişi.
Prezintă-i arugmente, respectă-i inteligenţa, eventual iniţiază o dezbatere pro/contra dar apoi el trebuie să ia o decizie. Şi dacă a fost greşită, va învăţa din asta, altfel, ca adult, nu va avea curajul să rişte nimic, să încerce orice sau să (îşi) depăşească limitele. Aici poate ajută şi un exemplu, un caz real întâmplat la IBM. Unul dintre managerii companiei a făcut o greşeală într-un proiect, fapt ce a adus companei pierderi de milioane de dolari. Managerul a fost invitat la o discuţie cu CEO-ul de atunci al companiei, Thomas J. Watson, Jr., ocazie cu care, managerul respectiv – era sigur – după ce va fi muştruluit bine de tot, va fi concediat. Nu mică i-a fost mirarea să audă că era pus la conducerea unui proiect şi mai mare. Motivul: “tocmai am investit în trainingul tău milioane de dolari. Eşti un angajat valoros acum, vezi cum valorifici experienţa câştigată să nu mai greşeşti!”
Concluzia, vine de la Samuel Smiles, celebrul progresist britanic din sec. XIX care spunea: We learn wisdom from failure much more than from success. We often discover what will do by finding out what will not do; and probably he who never made a mistake never made a discovery!
Lasă-ţi copilul să exploreze
Din nou, este vorba de linia de mijloc pe care doar tu o poţi trasa în fiecare caz în parte. Dacă nu este o situaţie de viaţă şi de moarte, nevoia naturală a copiilor de a explora trebuie încurajată şi susţinută. Nu am fi descoperit nimic fără spiritul de explorator al lui Columb, al lui Marco Polo şi al tuturor celorlalţi mari exploratori ai lumii. A explora presupune să îţi asumi unele riscuri, atât timp cât sunt calculate, este ok. Şi presupune să mergi în locuri unde nu a mai fost nimeni. Este o metaforă a cunoaşterii, dar care se bazează la început pe explorarea fizică a spaţiului de joacă. Ţarcurile, zăbrelele… toate asigură protecție şi siguranţă dar în acelaşi timp îi transformă pe copii în prizonieri. Ori, cum spunea căpitanul Kirk al navei stelare Entreprise din Star Trek, principiul său era: “to boldly go where no man has gone before” motiv pentru care a fost îndrăgit și iubit de milioane de fani! Asta spune ceva despre spiritul uman!
Concluzie
Dezvoltarea gândirii copiilor este prea importantă pentru a fi lăsată la întâmplare. Trebuie să fie un obiectiv educațional în sine, în școală și în familie. Dezvoltarea gândirii copiilor nu se produce însă peste noapte, este consecința unui lung șir de activități și interacțiuni părinți-școală-copii de care de multe ori nu e timp. Cel mai important este să îi lăsăm pe copii să „strice” lucruri, să pună întrebări, să ia decizii și să le salvăm spiritul înnăscut de exploratori!
